Press "Enter" to skip to content

Lucian Ţidorescu –  original şi inconfundabil

E arădean, iubeşte oamenii şi pictează într-o manieră cu totul aparte. Spune că ideile pentru tablouri îi vin fără prea mari probleme şi le aşează pe pânză exact cum le are în minte. A avut prima expoziţie anul trecut şi acum o pregăteşte pe a doua.

Aş vrea să încep prin a te întreba când şi cum a debutat „relaţia” ta cu pictura?

Ca la oricine, în copilărie, doar că unii se opresc pe la 8 – 9 ani, nu mai fac nimic, pentru că au impresia că imaginaţia lor nu mai impresionează pe nimeni. Dacă până la o anumită vârstă, 6 – 7 ani, impresionează pe toată lumea, după aceea nu. Eu, în schimb, am continuat.

Ai şi studiat în domeniu?

Da, am studiat atât cât s-a putut studia în oraşul nostru. Nu mare lucru. Nu aveam profesori buni şi aici mă refer, în special, la desen. Chiar la un momentdat mi-am dat seama că profesorul de desen de la Artă mă ducea pe un drum greşit.

Cum aşa?

Simplu. Mă uitam pe schiţele maeştrilor. Am găsit în bibliotecă cărţi cu desenele, portretele, anatomia şi faldurile făcute de maeştrii picturii şi mi-am dat seama că nu seamănă deloc cu ce făceam noi.

Ce-ai făcut atunci?

M-am dus la bibliotecă în continuare, logic. Doar că, în vremea aceea, cărţile din bibliotecă nu aveau calitate grafică dar am găsit lucrări ale unora care nu erau profesori, cum ar fi arhitectul Milos Cristea, de la care am reuşit să împrumut nişte desene pe carton şi să le copiez. Am fost dat afară de la Şcoala Populară de Arte pentru că mi-am arătat nemulţumirea faţă de profesorul de desen. I-am pus o simplă întrebare: de ce nu facem ca ceilalţi? Nu mai ţin minte ce mi-a răspuns dar ştiu că atunci când am mers să-mi plătesc următorul semestru, nu a vrut să mă mai ia.

Şi ai decis să continui pe cont propriu

Da, sigur. De fapt, pot spune că eu nu am făcut şcoală. Am învăţat singur tot.

Ai un stil aparte, tablourile tale sunt mai altfel… Ce vrei să exprimi prin ele?

Habar n-am. Dacă aş fi credincios, aş spune că-mi pune Cel de Sus ideile direct în cap. Aşa cum le vedeţi voi pictate, aşa vin de undeva şi mi se pun în minte. Foarte puţine modificări le mai fac pe parcurs. Pur şi simplu vin de la sine.

Chiar vroiam să te întreb. Cât modifici o lucrare până să ajungă aşa cum o vedem noi?

Îmi vine ideea în cap exact aşa cum trebuie să arate pe pânză. Nu mă cenzurez deloc. Dacă aşa îmi vine, aşa o pun pe pânză. Nu mă cenzurez chiar dacă, uneori, ideea mea poate să jignească o anumită religie, de exemplu. Mai că îmi vine să zic că nu e meritul meu.

Ştiu că nu-ţi plac expoziţiile dar anul trecut ai vernisat-o pe „Christiana”, care s-a bucurat de mare succes.

Nu-mi plac expoziţiile deloc. De fapt, nu suport expoziţia în forma ei clasică. Cred că toată lumea a fost la câte o expoziţie şi a sesizat plictiseala care e acolo. Noi ne-am obişnuit cu filme spectaculoase, cu concerte spectaculoase şi la expoziţie parcă suntem la un cerc de poezie. Nici măcar nu îndraznim să ne uităm la ceas, să vedem cât de greu trece timpul. Tocmai de aceea am zis că nu fac o expoziţie dar până la urmă m-am decis că da, o voi face, dar altfel. Şi am făcut-o altfel. Ca un spectacol de rock. Până şi coloana sonoră a fost gândită şi creată de noi, echipa de lucru. Luminile, locul, lucrările, dimensiunea, tema, totul a dus la un spectacol. Nu vreau să mă compar cu nimeni dar nu cred că am mai avut aşa ceva. Am avut aproape 800 de vizitatori în aproximativ 12 ore de expoziţie. Mi s-a părut un succes.

Când se poate spune că o expoziţie a fost de succes?

Păi, la o expoziţie ori vinzi, ori ai un număr mare de vizitatori. Cam acolo mi se pare că se cuantifică succesul. În rest, faptul că faci o expoziţie doar cu nişte prieteni şi, după aceea, mai intră câte o persoană, întâmplător, în sala de expoziţie, nu cred că e o reuşită. Deci, ori vinzi foarte mult, ori ai lume buluc. În cazul meu am avut lume multă, pentru că lucrările fiind de mari dimensiuni, nu speram să se vândă. Erau prea mari pentru disponibilitatea pereţilor din regiune.

Te gândeşti la o viitoare expoziţie?

Da, mai fac una. Lucrez deja la ea, am tot proiectul creat. Va fi cândva în septembrie – octombrie 2019. Voi dispune de buget mai mare şi va fi o nebunie.

Va fi pe stilul „Christianei”? Mai altfel?

Da, “ţăcăneala” va fi mai mare. Doar că acolo succesul vreau să fie în euro.

Se poate trăi în România doar din pictură?

Da, sigur. Nu e cazul meu, dar se poate. Sunt 100 – 200 de pictori care trăiesc efectiv din pictură, doar din vânzarea lucrărilor, fără a mai face altceva. Aici mă refer la pictură creativă, nu pictură comandată.

Tu unde vinzi? În România?  Dacă cineva îşi doreşte un tablou de-al tău, unde îl găseşte?

La începutul anilor 2000 am spus că România nu e o piaţă bună pentru vânzarea lucrărilor şi atunci m-am concentrat pe pieţele de afară. Ce înseamnă concentrat? Înseamnă să faci subiecte pentru ei şi să îţi faci promovare. Primele vânzări, eu personal, le-am avut în Statele Unite, după care am primit o cerere din Cluj. Aşa stare mi-a dat… că un român a cumpărat o lucrare de-a mea. Am început după aceea să vând în Constanţa, Bucureşti, prin ţară şi s-a restrâns zona. Acum, aproape că vând doar arădenilor. E cel mai mişto să cumpere un arădean, să mergi cu pictura la el acasă, personal, să bei o cafea, un vin şi să vezi că se bucură de prezenţa ta.

Ai pictori pe care i-ai luat sau îi iei în continuare drept model?

Cu ciudă pe ei şi pe tehnica lor, Doamne câţi sunt. Ce mă enervează cât sunt de buni clasicii. De fapt, noi, cam toţi cei care pictăm acum, în vremurile astea, nu facem pictură ci un fel de divertisment. La fel ca în muzică. Şi muzica e un fel de divertisment, nu se face muzică care să rămână în istorie. Creem o bucurie, nu scriem pagini de istorie şi chiar dacă unii au cote mari nu cred că secular va rezista ce fac ei.

Cu ce muzică rezonează lucrările tale?

Cu un fel de hard rock. Hard rock-ul e uşor, aşa. Nici lucrările mele nu au o tehnică  de neegalat. Nu pot spune că vor învăţa copiii după tehnica mea la fel cum nici hard rock-ul nu cred ca se va preda vreodată la şcoală.

Cam cât îţi ia să faci o lucrare? Depinde de stare, de dispoziţie?

Ştii de ce depinde? De anotimp. De exemplu, vara sunt coruptibil, găsesc să fac tot timpul altceva. Vremea ploioasă e minunată. Pot refuza orice, să stau doar în atelier. E vorba, de fapt, nu neapărat de inspiraţie ci de poftă de lucru pentru că, aşa cum am spus, mie îmi vine ideea în cap şi nu mai am nevoie de inspiraţie ulterioară.

 

 

 

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *